…scris și trăit de Ilovetennis

Întotdeauna când mă întorc pe aleile cu platani ale Arenelor BNR mă încearcă un sentiment de bucurie, ca atunci când mă pregătesc să plec în vacanță. Nu cred că am lipsit în ultimii 10 ani la vreuna dintre edițiile singurului turneu ATP 250 organizat la noi în țară. Și, de fiecare dată, am părăsit zgura bucureșteană cu gândul că mă voi întoarce anul următor să-i văd la lucru pe jucătorii incluși pe tabloul de competiție.

De data aceasta a fost altfel…

În primul rând, pentru că am consacrat zilele de calificări antrenamentelor desfășurate pe terenurile special amenajate în acest scop. O experiență extrem de interesantă, care mi-a oferit posibilitatea de a înțelege mai bine, mai în profunzime, viața unui tenisman profesionist. Nu e nimic glamourous în orele petrecute la antrenament, e “doar” multă muncă, exercițiu constant, șabloane repetitive de pregătire și, din când în când, câte un scurt moment de amuzament sau dialog cu colegii de “suferință”. Apoi pauză și repeat, de 2-3 ori pe zi.

Pentru observatorul atent la detalii, este evident cât de mult influențează structura temperamentală a fiecăruia modul în care se antrenează și interacționează cu cei din jur: argentinienii sunt zâmbitori, însă concentrați, Taro e japonezul tipic, serios și aplicat (mă rog, asta până când începe să vorbească în spaniolă cu antrenorul lui Gimeno-Traver:)), Garcia Lopez degajă prin toți porii energie și forță, Fernando e genul flashy, care se hrănește din atenția publicului, Mannarino, la polul opus, pare că și-ar dori să fie invizibil.

Avantajul unui turneu mic (devenit și mai intim cu participarea generoasă a ISU) e că te aduce mai aproape de jucători, din toate punctele de vedere. Riști oricând să dai nas în nas pe o alee de un Verdasco adâncit într-o discuție despre Monte Carlo cu antrenorul său, dar dispus să se oprească pentru o fotografie, să îl vezi pe Delbonis sărind coarda precum un boxer, să asiști la un dialog amical între Haase și Mourier…la fel cum poți foarte bine să imortalizezi o bucățică de viață când îl zărești pe Paul Henri Mathieu mergând abatut spre vestiare după meciul pierdut cu Albot, însă capabil să stea frumos la poze cu câțiva copii pentru care noțiunea de “înfrângere” nu și-a făcut încă loc în vocabular, în timp ce, în spatele său, învingătorul e întâmpinat cu zâmbete și felicitări de un grup de entuziaști.

În tribune e un alt feeling: ești spectator și, ocazional, comentator căzut în admirație sau critic, după caz. Dacă petreci însă câteva ore la antrenamentele acestor oameni, devii mult mai tolerant cu greșelile lor de “neiertat”, pentru că acum știi cât efort se află în fiecare lovitură, câtă disciplină, câtă dorință. Și îi privești cu alți ochi, mai înțelegători, mai prietenoși, ca și cum i-ai cunoaște de multă vreme…te surprinzi chiar mulțumindu-le în gând pentru orele din existența lor pe care ți le dăruiesc, pe teren și în afara lui.

Călătoria continuă.  Ieri la București, azi la Istanbul sau la Estoril,   o vor lua de la capăt, cu alți spectatori, dar cu aceeași piesă; unii vor fi protagoniști, alții vor părăsi scena încă din primul act. Pentru toți urmează noi antrenamente, sesiuni de poze și interviuri, mâini febrile întinse după autografe, victorii și dezamăgiri. Pauză. Stop. Repeat.

Noi rămânem în urma lor cu bucuria de a-i fi vazut live și speranța de a-i reîntâlni pe aleile primăvăratice ale unui turneu ce a murit prematur, victimă a încâlcelilor administrative, însă de care mai avem cu toții nevoie. Peste platanii imperturbabili s-a așternut deja tăcerea…