Demult am dorit sa scriu un articol care sa puncteze problemele Tennis Developement-ul (era sa scriu Tennis Establishment-ului) din State, sau sa subliniez, politically (in)correct, avantajele si dezavantajele sale… E foarte simplu sa fii consumator de tenis, insa putini stiu sau vor sa stie de cum de X a ajuns pro dar Y nu, si care ar fi fost reteta magica asuccesului.
Tocmai am primit un articol exceptional, in jurul caruia imi voi construi proiectia despre care vorbeam, ca unul cu o experienta reala in domeniul, ajuns la maturitate in junior tennis, si care poate sa discearna anumite perspective, din ce in ce mai relaxat.
http://www.nytimes.com/2014/08/24/magazine/can-us-mens-tennis-rise-again.html?_r=1
Este un articol foarte bun, in jurul problemei americane numarul unu in ultimii zece ani, unde ne sunt jucatorii de altadata…
In urma cu 30 de ani, 6 din primi zece jucatori ATP erau americani. si jumatate din primii cincizeci. Zece ani mai tirziu, inca mai erau 4 din primii zece si 11 in primii 50, remarcabil. Insa numerele anului 2016 sunt jaw-dropping, Doar un singur jucator in Top 50, veteranul de acum, Isner, fara nicio semifinala de Grand Slam. Cireasa de pe tort, Isner nici macar nu e un produs USTA, ci NCAA, o organizatie profund semi-profesionista, at best.
Cind am ajuns in America, ce m-a frapat imediat au fost conditiile pentru sport. Fiecare liceu sau chiar scoala generala are propriul…SET de terenuri de tenis, majoritatea mentinite in conditii excelente, cu acces gratuit. Insa la fel de mult m-a frapat si linistea terenurilor. Ani de ani ne-am antrenat pe terenurile liceului nostru, zece la numar, si ani si terenuri, singuri, ore in sir fara nimeni in preajma. Si intotdeauna m-am intrebat cum e posibil asa ceva. Cind eram copii, in eterna si fascinanta noastra Romanie, pe inserat pindeam sa plece paznicul de la singurele terenuri de zgura din oras, saream gardul si jucam. Trasam tusele cu bulgarii de var, si nu ne pasa, jucam pina nu se mai vedea nimic. Din cind in cind mai reuseam sa jucam pe un teren de ciment la Agronomie, lasat in paragina, cu un fileu o sfoara legata de gard si cu ziare lipite cu scotch, ingenios asezate sa putem vedea miscarile adversarului… Si cum totul era competitiv, si nici acum nu inteleg cum de puteam juca cu rachetele alea de lemn, curbate de la ploile care nu ne-au oprit, si cu racordaje practic de sirma, pocnind mingi Aeroplane care nu mai aveau puf de la prima intrebuintare…E imposibil ca cei nascuti sau crescuti in America sa poata vizualiza foamea noastra pentru sport. Acolo, atunci, 10 ore pe zi ne antrenam fara sa stim, si asa ne-am dezvoltat simturile si abilitatile de a izbindi in viata. Atunci, si acolo, puteai lua oricare copil din cartier si sa-l initiezi in orice sport, si cu siguranta, sustinut, putea ajunge la un nivel la care 90% din cei de acum (si aici includ ambele sisteme, si cel american si cel european) nu l-ar putea ajunge.
Pat McEnroe, un jucator de ATP extrem de inteligent, un fin intelegator al fenomenului tenis, a fost insarcinat cu refacerea tenisului american, reconstruindu-l din temelii. Asta era in 2008. Este drept ca se prefigureaza o noua generatie buna a americanilor, cu rezultate promitatoare la juniori, practic asemanatoare cu cele din urma cu 20 de ani de la seniori. Insa ramine de vazut daca tranzitia va fi asa de lina, si nu va fi fost o sclipire de moment. Fiindca…
…Prin 2011, USTA a gasit de cuviinta sa ajute juniorii americani intr-un mod extrem de business oriented. In carutul de handicapat virtual in care esti nascut si crescut in aceasta tara ei au inteles ca le este greu copiilor sa depuna un efort suplimentar cerut de acest nobil dar neiertator sport. Asa ca au inventat mingile red dot, green dot, foam balls, si alte trasnai care in principiu sa nu sara, sa fie mai lente, ca sa ofere copiilor mai mult timp de reactie deci mai multa satisfactie. Si bineinteles, terenuri mai mici, insa, din motive de fezabilitate, cu fileu neschimbat, de un metru, ceea ce e contraproductiv, fiindca cei mici nu sunt copii ale adultilor… Din pacate, satisfactia vine mincind, insa numai daca pleci de pe stomacul gol. Nu mai vorbesc ca Agassi a facut suta de milioane de dolari invatind de mic sa loveasac totul in urcare… Copiii aici traiesc intr-o societate de consum, in care munca o fi ea valoaroasa, dar numai daca ar fi luat-o boierii, si ei vad ca nu e asa. Chiar am asistat, speechless, la plingeri de-ale unor parinti ca odraslele le erau ‘pedepsite’ sa alerge in grup pentru greseli individuale ale altora. Asadar sa alergi, in America, e o corvoada, un Grand Slam al tenisului in fotoliu ar fi ceva de vis pentru majoritatea aspirantilor la marea performanta. Bineinteles, strategia cu mingile moi si cit mai mari a fost facuta pentru a atrage cit mai multi copii pe terenurile de sport, carora numai asa you would not hurt their feelings…. Ce au uitat ei sa analizeze e ca o cultura a confortului dauneaza, si ca mai devreme sau mai tirziu, acei copii vor intra in competitie, cu un hadicap serios, vor fi dezamagiti si bineinteles se vor retrage acolo unde se simt bine, in fotoliul lor, la un mod durerors de propriu. Ce ma socheaza e ca in America exista cultura muncii mult mai pregnanant decit la alte tari, la adulti, desigur, insa copiii sunt specii protejate, si tinute departe de asa ceva. Oricum, convenienta zilei de zi cu zi handcapeaza, e destul sa vezi bataia pentru locurile de parcare de la magazine doar si cu citiva metri mai aproape de intrare… Si copiii vad asta… Si copiii vor face la fel… In plus, degeaba ai tu un copil talentat, caruia i-ai inoculat spiritul muncii daca in jurul lui, 10 ore pe zi, el vede altceva, ca o masura de protectie a societatii bolnavicioasa, ce degenereaza invariabil in boala autoimuna.
De aceea academiile americane par a fi ultima reduta impotriva confortului ca drog. USTA a investit milioane de dolari intru dezvoltarea propriilor lor academii, una din ele chiar linga celebra academie a lui Chris Ever in Boca Raton. Acolo sunt ‘selectati’ copiii cei mai promitatori din America. Selectia aceasta este motivul insuccesului american prelungit. Fiindca acesti copii sunt selectati in jurul virstei de 12 ani, EXCLUSIV in urma rezultatelor la turneele nationale. Trebuie sa fii ori prost ori…naiv (probabil acelasi lucru) sa nu intelegi ineficienta acestei metode. Unu la mina, o imensa majoritate a parintilor in America fac eforturi deosebite pentru a le oferi copiilor conditii de antrenament bune, citi isi permit sa plateasca 160 de dolari pe ora cit platesc eu? Este imposibil in america sa tii un jucator competitiv, fie si la nivel regional doar fara 20 de mii de dolari pe an. Asta este o jumatate din salariul unui profesor aici. Ca sa poti intra in vizorul ingust al USTA, adica sa fii in Top 50 USTA, trebuie sa participi la TOATE campionatele nationale, si asta la 12 ani, cind inca esti in formare, si competitia trebuie sa nu fie o prioritate. 3(trei) mii de dolari costa orice competitie nationala, absolut nicio cheltuiala nu este rambursata de USTA. Totul este efortul partintilor. Exista copii exceptionali, care fac cheta sa poata participa fie si un singur turneu din acesta… iar cu o floare nu se face primavara. Sunt 4 turnee nationale Level1, si inca macar atitea de Level 2, la care daca nu participi nu ai nicio sansa nu sa fii, dar sa lupti sa fii in primii 50. Aceste turnee costa 30 de mii de dolari. Adaugind antrenamentele de inca 20 de mii, iata, se ajunge la o suma astronomica, pe care putini si-o pot permite. USTA nu a stiut si nu cred ca a avut vreun interes sa recruteze copii talentati pur si simplu observindu-i in teritoriu. In urma cu citiva ani, s-au intrunit marii mahari din USTA si cu antrenorii de top si au discutat despre motivele insuccesului american cronic. Am fost socat sa aud ca rezolutia a fost simpla, copiii sunt principalii vinovati, fiindca nu depun efortul necesar. Surprinzator ca eu tocmai am concediat pe unul din antrenorii aceia, fost profesionist, pentru un motiv similar…
Odata ajuns la academie, viata ta are alte valente, cititi cu atentie articolul, si am avut confirmarea si de la Andrei, care a venit cu impresii similare din Spania, si anume ca acolo viata e in lockdown… Nu exista libertatea aceea pe care am avut-o noi, ca sportivi de performanta, adica supape de relaxare, acolo esti un mic robot cu o singura misiune in viata, sa fii capabil sa faci bani in viata din tenis, atit pentru tine cit si agitatii tai sponsori. In academiile americane, exclud pe cele rulate de ne-americani, ca de exemplu Sanchez-Casal din Florida, nu exista sinergie. am fost la Bolletieri si it’s all glitter. La comun cu o mina de copii talentati erau o gramada de odrasle de vedete, aruncate in ‘inchisoare’ doar pentru a nu ajunge pe strazi. Ei bine, in acest mediu tu nu vei putea progresa. De asemenea, USTA au fost extrem de inflexibili de a accepta orice imixtiune din partea parintilor sau a antrenorilor personali, singurii care au pus umarul la dezvoltarea juniorului. Cel mai dureros este abordarea lor one size fits all. Fiecare copil are ritmul sau de dezvoltare, iar tu, ca educator trebuie sa-i identifici stimulii la care reactioneaza pe moment, in vederea maximizarii ulterioare a potentialului. Povestea juniorilor de 17 ani de la USTA, aruncati prematur in lupta, uzati in turnee nerelevante si de fapt inutile, iar apoi aruncati ca niste sosete este deprimanta. Este expresia evidenta a incompetentei lor, ca lideri si ca sistem. Mi-i aduc aminte pe McNally si pe Gianni Ross, pulverizatori in Midwest la 12 ani. Toti au ajund la (c)academiile americane, au intrat in circuit, si din talentul lor deosebit praful s-a ales. II vezi acum pe youtube, gifiind pe teren, parca cerind un scaun de pe care sa joace.
Tenisul se face cu cap dar se joaca, primordial, cu picioarele. USTA nu are nici una, nici alta. Eventual un catalog intreg de scaune cu rotile, buy one get the second one free…
