Nu stiu altii cum sunt insa eu sunt genul care vorbesc mult insa fac si mai mult. Pentru familia mea, cel mai important este sa le ofer optiuni. Fie ca a fost plecarea in State, proiectul cu Andrei (stiu, greu de crezut, insa a fost idea mea suta la suta, el fiind ‘proiectat’ imediat dupa ce am primit viza de State, e drept, a fost si mina divina acolo 🙂 , fie ca i-am oferit lui Andrei accesul la o scoala performanta, fie vacante de vis sau o casuta ca in povestile copilariei mele.
Anii au trecut, Andrei a fost implicat din ce in ce mai serios in acest sublim sport, si iata, anul trecut a trebuit sa facem pasul cel mare. Agasant de des imi aparea implicit intrebarea: ‘Cind ai sa fii mare, ce vrei sa te faci?‘ in urma cu mai multi ani observasem o usurinta nedorita in a-l manipula inspre tenis, capacana in care multi parinti frustrati cad, iar eu nu pot fi unul din ei. Atunci el chiar visa ca va fi jucator profesionist. Foarte bine, nimic mai inaltator, insa eu sunt inginer si nu-mi joaca feste cifrele: doar o suta de jucatori vor putea fi performanti, din zeci de mii de chemati. Provocarea e colosala si ireal de dificila, fiindca in tenis trebuie sa ai, pe linga talent, si sansa, enorm de multa sansa. Sa te intersectezi la momentul oportun cu mentorul tau, sa nu te accidentezi, si sa fii intr-un mediu propice inaltei performante. Avind sansa in tinerete sa fac sport de performanta, stiu ce inseamna aceasta. Ce sacrificii implica, ce determinare si dorinta de a invinge. In urma cu putini ani, l-am intrebat fara o tinta anume, pe antrenorul lui Andrei, cite ore trebuie sa te pregatesti pe saptamina. Mi-a placut raspunsul lui: ‘la cine te referi, la un campion inascut sau la unul de facut?’ Ca atare, cum nu stiam de care fel e e Andrei, mi-a incoltit in minte idea de a-l expune la inalta performanta, for whatever it takes, fiindca doresc enorm ca deciziile importante despre viitorul sau sa le ia Andrei, nu eu, desi as putea, cu usurinta. Andrei e un copil estrem de maleabil, si as fi putut fi un Papa Agassi, si poate am fost uneori, insa nu m-am lasat niciodata orbit de ambitii personale in ce-l priveste. El trebuie sa-si decida viitorul, iar pentru asta trebuie sa cunoasca optiunile. Este drept ca este un copil extrem de talentat, platforma pe care se poate construi usor, cu conditia sa avem resursele umane corespunzatoare, antrenor, preparator fizic, psiholog, etc.
Desi e singurul meu copil, n-am avut nicio ezitare sa-l trimit la o academie pentru sase luni. E drept ca timpul acesta mi s-a parut o eternitate insa am stiut, dupa intilnirea cu Sergio Casal de anul trecut, ca acela e locul potrivit pentru el. Fiindca era un loc care respira profesionism si performanta, cum nu gasesti usor in America. Ce sanse ai sa fii antrenat de un fost numar unu mondial? Va spun eu, in America, fix zero, cu exceptia lui Newcombe niciunul nu antreneaza. Andrei a avut si norocul unui coleg de camera deosebit, un baiat din Marea Britanie care a decis ca va face tenis de performanta. Si va face! Andrei, o fire extrem de sociala fiind, s-a integrat bine in mediul acela competitiv. Viata lui, pentru 6 luni, s-a intimplat intr-un loc extrem de restrins, citeva sute de metri (cu exceptia iesirilor in exceptionala Barcelona). Asta l-a ajutat sa fie mai organizat, sa respecte un program cazon, cu reguli clare si cu recompense minime. A fost expus unui mediu nou, culturii europene, a invatat spaniola, si a interactionat cu copii de calitate de peste tot in lumea asta.
Programul a fost, vreme de jumatate de an, foarte bine definit. Trezirea la 7, mic dejun, scoala de la 8 la 2pm, cu pauza de masa la prinz, tenis intens de la 2pm la 6 pm, dupa model spaniol cu o ora de fitness zilnic. Apoi dus, cina, si lectiile pentru a doua zi. Fara distractii de la obiectivul principal, tenisul. E drept ca in era tehnologiei, telefonul mobil, his life companion-ul (asa scrie pe el), a fost principala preocupare in timpul liber, si e OK, asta e modalitatea prin care tinerii generatiei de azi invata, comunica. L-am vizitat si in Martie si l-am gasit mai matur. In Iunie, Dana, sotia, imi spunea (dupa razboi…) ca l-ar dori in continuare acolo. Argumentul ei de mama a fost simplu, Andrei a evitat iarna grea din Michigan, a stat zilnic 4 ore in blindul soare al Cataloniei (soarele si tenisul…), a avut pofta de mincare si a mincat diversificat, s-a inaltat 15 centimetri, a pus 10 kilograme pe el si nu s-a imbolnavit niciodata. Bineinteles ca daca se imbolnavea eu eram vinovat 🙂 Iata-ne ajunsi la linia de sosire, safe and sound!
Abia ne-am intors, dupa o vacanta extraordinara si in Romania, si am avut ocazia sa reluam antrenamentele. Diferenta de tehnica si putere este colosala, e ceva ce mi-a sarit in ochi fiindca n-am mai jucat cu el outdoor de aproape un an, abia il astept pe terenurile patriei, si vom incepe chiar weekendul acesta cu un turneu local de 18 ani. Insa ce nu imi place, si sunt surprins, este ca agitatia nu i-a disparut. In continuare joaca perfectionist, fara a-si dori neaparat victoria ci impunerea jocului sau agresiv, si imediat ii sare tandara la fiecare punct pierdut. Avem alt dialog acum, insa nu pot sa nu remarc lipsa de pregatire psihologica adecvata acolo. Adica sigur, psihologul, platit suplimentar, si-a adus contributia cit de cit, insa nu poti cumpara atasament, singurul care poate insufla incredere unui copil. In lipsa unei atentii permanente, Andrei si-a continuat stilul de joc de totul sau nimic, si intuiesc ca rezultatele se vor mai lasa asteptate. E o chestie de maturizare, de constientizare a riscurilor, fara de care nu va putea cistiga semnificativ. Oricum, multumirea e ca Andrei si-a dat seama ca atitudinea asta a lui auto-distructiva nu mi se datoreaza si e ceva la care va trebui sa lucreze serios, daca va dori sa aiba si rezultate. Fiindca decizia lui a fost sa nu mearga la o scoala privata, care l-ar fi vaduvit de tenis. In citiva ani, un tenis frumos, cu o atitudine mai putin decit cea corecta nu va duce nicaieri, si oricum am mari dubii ca, dupa ce am investit atita si m-am sacrificat atit, voi mai avea disponibilitatea de a accepta derapaje emotionale la nesfirsit. Pur si simplu vom trage linie si vom spune: Ajunge! Eu ti-am dat optiunile, nu ti le iau, insa va trebui sa ma convingi ca le meriti in continuare. El ar fi vrut sa ramina acolo, desigur, s-au sudat prietenii pe viata acolo, insa inapoi nu mai mergem in tabara, pe zeci de mii de dolari (mai precis, cam saizeci de mii de dolari pe an, aviz amatorilor) ci doar cu un obiectiv serios, ATP. Bursa de tenis la facultate nu ma intereseaza, asta se poate obtine si fara costurile acestea enorme. Parerea mea de rau e ca pentru o suta de dolari pe zi, 3 ore de tenis, una de fitness, scoala, cazare si masa, asa ceva nu poti avea nicaieri in afara unei acedemii… Cei de acolo, de la Casal, sunt exceptionali, si le multumesc antrenorilor, domnilor Casal, Gimenez, Ezequel (antrenorul principal, sparring partnerul lui delPotro) Damian, Vova (antrenorul cu care Andrei s-a distrat cel mai bine, ucrainean de-al ‘nostru’ fiind, etc.) pentru profesionalismul lor. .
Progresul a fost substantial, si pentru asta le suntem recunoscatori. Voi alcatui in curind un clip mind-boggling, in care se va vedea un jucator exceptional, cu un progres uluitor. Saptamina viitoare vom vizita academia sora, Sanchez-Casal in Florida, unde Andrei se va antrena si unde voi avea ocazia sa discut cu domnul Emilio Sanchez in vederea unei colaborari ulterioare. Iata si o ultima mostra de la academie, un vis frumos transformat in realitate, care sper sa va placa si sa va inspire:
Over and out!
