Anunt important pentru tara de la iubitul nostru Woody:
…profitând de relativa liniște si de aici – în circa și ceva voi posta mai multe materiale care se referă la și numai la Simona Halep, îi rog insistent pe cei neinteresați de subiect să nu-l citească, dacă totuși, vreunul dintre aceștia, deși avertizat din timp, o va face, o face pe propria răspundere, pe nervii, neuronii și firele sale albe, iar dacă va avea proasta inspirație să facă vreo remarcă pe care eu o voi considera ne la locul ei, îi promit că ce-l va lovi va fi de o mie de ori mai rău ca orice dicționar de expresii suburbane de pe pământ, din Calea Lactee, din întreg Universul . . .
Ok, înțeleg că a terminat Monica, bravo, deși eu astăzi am ținut cu mâța, dar trebuie să-i dăm Cezarului, ce-i al Cezarului și Simonei sau mai bine spus, antrenorului ei, serviciul. Pentru antrenorul unui sportiv de mare performanță, nu există „at the end of the day”, nu se duce 8 ore la servici și gata, e un full time job, 24/7, pentru că sportivul se hrănește cu energia lui și trebuie să-l simtă cum moare în tribună la fiecare mige alături de el/ea, cum îi corectează fiecare mișcare, în cazul Simonei, de exemplu, încercând să ridice mingea doar puțin peste fileu, așa cum i-a spus de mii de ori la antrenamente. Numai că la antrenamente nu e la fel ca în joc, acolo nu e nici un fel de presiune, nici un fel de stress și majoritatea loviturilor îi ies perfect, numai cu serviciul sunt probleme și vor mai fi, pentru că, într-un fel ciudat, antrenorii noștri ignoră importanța colosală a acestei lovituri. Paradoxal, deși mult îmbunătățit, serviciul este cea mai slabă lovitură a Simonei, pentru că nu are predictibilitate. Ea nu pierde acum datorită winnersurilor adversarei, de fapt, pot spune, fără să greșesc prea mult, că ea nu pierde, se bate singură. Luați-i absolut toate înfrângerile și veți vedea că victoria sau înfrângerea a stat în mâna ei, nu a adversarei, în modul în care a simțit sau nu mingea, în modul în care a făcut sau nu 3 duble greșeli la rând în numai 30 de secunde, chiar dacă, desigur, există foarte multe jucătoare care pot executa o lovitură sau alta mai bine ca ea, problema e că atunci când Simona simte mingea toate aceste minunate lovituri se topesc pe nesimțite și dispar, oare de ce? Dar să revenim la serviciul Simonei, de aici pleacă tot răul, breakurile pe care le oferă cadouși odată cu ele meciurile. Haideți să analizăm două meciuri, identice dintr-un anume punct de vedere, Simona – Maria, RG 2014 și Heather – Serenea, W 2015. În amândouă, o jucătoare a condus ostilitățile până la un punct, Maria, respectiv Heather, Simona și Sorana doar au încasat și au așteptat răbdătoare la cotitură. Senzația mea în acel meci a fost că Maria putea să dea oriunde, că Simona îi va returna mingea, iar, într-un final, Maria va greși. Și au așa au stat lucrurile până când arbitrul a luat o decizie controversată la 4-4 în setul 3, iar Simona a fost dată peste cap. La Heather nu a fost arbitrul, ar fi fost și greu, doar juca acasă, ci limitele ei ca jucătoare. Ce vreau să spun cu asta, atunci când Simona este în starea necesară poate bate pe oricine, chiar dacă slice-il ei nu e ce trebuie sau smashul sau. . . presiunea îl apasă cel mai mult pe un jucător la serviciu, iar dacă automatismele nu sunt acolo, îl scoate din joc. Nu dublele greșeli sunt problema, ci neisguranța, din păcate acesta face parte din abc-ul tenisului și este foarte greu să fie corectat acum. Și am să vă explic de ce. Creierul uman are o minunată proprietate care se numește neuroplasticitate, proprietate care-i permite să jongleze cu neuronii în funcție de cerințele noastre. Această proprietate stă la baza inteligenței emoționale, a celei „intelectuale” („deșteptăciunea în cap”) și la baza celei sportive. Concret, atunci când creierul unui copil sau adolescent realizează căacesta face un anume tip de activitate în mod constant, își crează un organ specializat în asta. Cel mai simplu exemplu este cel al mersului pe bicicletă învățat în copilărie și care nu se uită niciodată. Dar să revenim la tenis, atunci când un copil învață mișcările de bază, pentru fiecare dintre acestea, creierul își va crea un departament specializat, un grup serios de neuroni pentru serviciu, unul ceva mai mic pentru voleu, altul pentru slice – vedeți Monica etc. Concret, creierul realocă un număr de neuroni, de ordinul milioanelor, care fac o „gașcă” specializată în lovitura printre picioare foarte intens repetată la antrenamente a a lui Federer sau în plonjoanele acrobatice ale lui Brown, de exemplu. Această gașcă de neuroni se înconjoară cu o teacă de mielină și devine organul specializat al Simonei pentru lovitura în lung de linie. Diferența între o mișcare executată de această gașcă și una executată de un grup de neuroni obișnuiți nu e mare, doar de vreo 3.000 de ori, iar asta stă la baza acelui tenis smart agresiv al Simonei, asta înseamnă „simt mingea” la ea. Informația e prelucrată de 3.000 de ori mai rapid, ceea ce-i permite lovirea mingii foarte devreme sau intuirea corectă a locului unde va cădea aceasta. Ce se întâmplă atunci când Simona spune că simte presiune? Dar înainte, am uitat să vă spun cum comunică neuronii între ei: prin descărcări electrico-chimice de joasă intensitate +100 mV, potasiul, sodiul, calciul fiind elementele esențiale care activează hormonii și alți neurotransmițători în mai puțin de 2 milisecunde, dar nu știu dacă are rost să ne pierdem în prea multe amănunte, este suficient să știm că, adânc, în mezencefal, există grupuri de celule cu circuite de reglare, unele dintre cele despre care vă vorbeam. Când acestea suferă o excitație, când ceva ne-a emoționat profund, mesagerii chimici neuroplastici sunt emiși la capătul acestor circuite și acționează ca un fertalizator pe rețeaua subiacentă, cu rezultatul că o stare de entuziasm poate fi folosităatât de intens, încât să rezolvi probleme, să câștigi un meci de tenis, sau să creezi un design uimitor, dar și reciproca e valabilă, o amenințare cu moartea le poate bloca, sau o anume stare pe care nu o înțelegem și o numim presiune sau „nu am simțit mingea” informația circulă prin creier cu 418 km/h, dar descărcările electrico-chimice nu au o viteză standard, putând să se facă într-o plajă foarte largă 1-100m/s, iar dacă ceva perturbă circuitul interferând într-un fel cu el, comanda ajunge evident cu milisecunde mai târziu, suficient ca migea să nu mai fie lovită în punctul ideal. În mod normal, noi avem cam 70.000 gânduri/zi, acestea vin și trec, vin și trec, fără ca aparent să lase vreo urmă, numai că în realitate, fiecare dintre ele este contabilizat în creier consumând din resursele acestuia, care le materializează, cum am spus mai devreme, în impulsuri electrice și descărăcări chimice, cu alte cuvinte, gândurile, oricât de imponderabile și efemere ar fi, au o echivalență fizică extrem de exactă în ioni de calciu și descărcări de proteine structurale precum actina, ce duc în final la fixarea unei amintiri, care ne-ar permite, de exemplu, să aflăm că gândul 12.415 ne-a fost dat de un miros îmbătător de flori de tei, care ne-a trezit amintirea codificată Constanța/7 ani/Maia/în curtea din Coiciu/timbre cu mâțe Ras al Khaimah etc etc. Eu înțeleg prin presiune acele gânduri parazite care-i trec Simonei prin cap în timpul unui meci și care nu permit găștii de neuroni de care vorbeam mai devreme sălucreze la foc continuu. Te-am văzut, nu te-am plăcut, ce rămâne de făcut, ca să parafrazăm un cântecel stupid. Cea mai simplă tehnică este una de meditație, care permite eliminarea tuturor acestor fenomene parazite chiar pe teren, în pauza dintre ghemuri sau în cea dintre 2 mingii, o formă redusă a acestei meditații sunt ticurile la serviciu ale Sharapovei, ale lui Rafa sau ale Soranei, ele nu sunt decât o metodă de a te elibera de gânduri și a intra în zona de concenntrare necesară. Dar, am uitat să vă mai spun un lucru, tot oamenii aceia așa de deștepți în cap care susțin cele de mai sus, mai spun un lucru: ca să înveți bine să cânți la un instrument sau ca să practici un sport de mare performanță ai nevoie de minimum 10.000 de ore de practică. Dacă Simona s-a antrenat, în medie, cam 10 ore pesăptămână, timp de 20 de ani, ea a atins cele 10.000 de ore, numai că, atenție, ideal ar fi să aibe 10.000 de ore pentru primul serviciu și 10.000 pentru cel de al doilea. Sigur, nu știu câte fete au alocat atâtea ore unui singur procedeu, pe multe le ajută și înălțimea . . ., cei care se pricep la tenis spun că un serviciu bun este 50% dintr-un punct, asta în cazul în care nu este as, desigur. Lucrurile pe care vi le-am arătat eu, altfel formulate, pot fi explicate și de un psiholog sportiv, de un mental coach sau de un yoghin experimentat și este mai mult decât evident că o astfel de abordare i-ar fi necesară Simonei, dar nu în cheia „psihologică” ci mai degrabă în ceea a înțelegerii felului în care se produc fenomene, se întâmplă lucruri etc, iar dacă, pe lângă asta, Simona ar găsi și un antrenor cu care să empatizeze, să o poată încărca cu energie din lojă direct, viitor de aur fata noastră are. Dacă nu, totul va rămâne pe umerii ei., ceea ce nu ne-ar putea permite să facem nici o previziune coerentă în privința numărului de GS-uri pe care le va câștiga, pentru că, așa cum am mai spus-o, Simona are un singur dușman natural pe terenul de tenis, pe ea.
Cel mai frumos lucru la tehnicile de manipulare este că cei care le folosesc sunt convinși că ceea ce spun este adevărul lor absolut, care reflectă realitatea așa cum o văd ei și nu ceva indus. Paradoxul exploziei accesului la informație este tocmai îngreunarea uriașă a accesului la informația corectă, pe vremuri ce scria în Enciclopedia Britanică era adevărul absolut, pământul stătea pe spinarea a patru elefanți uriași, iar soarele se învârtea bezmetic în jurul lui. Astăzi, ce scrie pe Wiki e adevărul, tot adevărul și numai adevărul, pâna la proba contrarie, desigur. Ieri porcul era minunat, azi are prea multă ceafă, mai bine puiul, dar e crescut cu hormoni, vaca n-are grăsime, da-i tare nebună, peștele, minunat, cu atât cu cât e mai gras, da, aoleu, conține plumb, fosfor, pesticide, metale grele, aerul, nu că e poluat, ouăle, nici ele că au colesterol, de fapt e colesterol bun, proteine, da, dar fierte, nu ochiuri și în niciun caz omletă și tot așa . . . Evident că declarația de presă a Simonei la sosirea-n țară trebuia pregătită și nu încropită pe picior ca să dea naștere la mii de interpretări, cum la fel de evident e, că dacă Simona a făcut referiri la lucruri pe care doar le-a auzit de la cineva. . . între timp, declarațiile ei s-au mai nuanțat, dar pentru „haterii” puri și dur, răul a fost făcut. De mulți ani circulă o vorbă „nu crede nimic din ceea ce ți se spune și nu mai mult de jumătate din ceea ce vezi cu proprii ochi” – după multe, multe ore petrecute studiind modul de funcționare al creierului, vă pot spune că autorul ei, Wiliam Faulkner a fost foarte optimist, realitatea nu e nici pe departe atât de frumoasă. Dar ce e realitatea? Realitatea, de exemplu, poate fi faptul că dumneavoastră citiți aceste afirmație într-un text scris de mine, Woody, în iulie 2015, despre ceva ce Faulkner a scris cândva în anii `40-`50 ai secolului trecut. Dacă vreunul dintre dumneavoastră mă va ruga să-i spun în care dintre romanele lui Faulkner am citit acest lucru, iar eu voi fi suficient de nebun să mă apuc să scotocesc prin„jurnalele” mele literare timpurii, în care îmi amintesc sigur că am notat acest citat, există 2 posibilități: dacă este dintr-un roman citit după 1986, voi găsi jurnalul și vă voi indica sursa, cu pagină, ediție, traducător etc, dacă nu, pentru că cea mai mare dramă a vieții mele, fără ghilimelele de rigoare, este pierderea jurnalului ținut în perioada 1980 – 1986, adică armata și primii ani de facultate, nu voi putea găsi acest citat, dar, să presupunem, din nou, că îmi voi pune ambiția, voi răscoli prin bibliotecă, nu foarte mult, pentru că știu pe ce raft doarme Faulkner, voi scoate tot ce am de dinainte de 1986 și mai mult ca sigur voi găsi citatul, care va fi exact acesta, ori va fi diferit, mult diferit, sau poate . . . nu va fi deloc, pentru că memoria mi-a jucat o festă și mi-a autoindus că acesta este un citat din Faulkner și nu din Lao Tse, iar șansa ca Lao Tse să fi spus ceva identic sau măcar asemănător poate fi calculată, de fapt Borges a și făcut acest calcul în Biblioteca universală,dacă nu mă înșel, ori poate mă înșel în tot ce v-am spus până aici și atunci putem vorbi despre o simpă dezinformare inofensivă sau despre o manipulare inocentă sau ticăloasă, ceea ce se întâmplă și cu Simona și poveștile despre Grecia, și în general cu tot ce ajunge zi de zi și în proporție de masă, la urechile dumneavoastră…
